Toate cele bune să se împlinească în noul an!

Fie ca apele să se liniştească şi la noi în ţară şi totul să (re)vină la normalul pe care cei de afară îl trăiesc deja de mulţi ani.

Pentru mine îmi doresc un prim an de master încheiat cu succes, un număr minim de clienţi noi şi multă fericire alături de cei dragi.

La mulţi ani!

  Programele de tipul Customer Relationship Management (CRM) sau Managementul Relaţiei cu Clienţii, ajută la gestionarea şi organizarea procesului de relaţii cu clienţii existenţi şi posibili, incluzând aici informaţii despre clienţi, istoricul acestora în relaţia cu compania dar şi creează posibilitatea interacţionării cu aceştia prin intermediul vânzărilor, tehnicilor de marketing, suportul tehnic şi comercial (spre exemplu: call center) şi managementul produselor aflate în service. De regulă, software-ul CRM este folosit pentru îmbunătăţirea şi optimizarea serviciilor oferite clienţilor şi pentru creearea de campanii de marketing direct, personalizate pentru nevoile fiecărui client în parte, în funcţie de istoricul şi de preferinţele acestuia, spre exemplu campanii de SMS marketing, e-mail marketing sau tele-sales.

 Pentru a putea beneficia de toate avantajele folosirii unui astfel de program, nu este suficientă o simplă instalare a programului, ci necesită o instalare personalizată pentru fiecare companie în parte, în funcţie de contexul în  care aceasta îşi desfăşoară activitatea şi în funcţie de nevoile clientului final al acesteia. Astfel, fiecare companie în parte are nevoie de diferite informaţii despre clienţii săi, informaţii pe care le culege într-o bază de date prin intermediul unei interfeţe de interacţiune cu clientul (formulare de înscriere şi diferite sondaje de pe site-ul companiei, campanii de strângere de contacte face-to-face, fie cu ajutorul operatorilor pe teren, fie direct din reprezentanţa companiei, etc.). Spre exemplu: o companie care comercializează produse de lux va fi interesată să cunoască şi venitul clienţilor săi pentru ca, în cazul unei viitoare campanii publicitare, aceasta să vizeze strict segmentul ţintă.

 O altă condiţie pentru exploatarea la capacitate maximă a acestui tip de programe este nevoia de instruire a angajaţilor în folosirea acestora. Programele CRM oferă posibilitatea accesului diferitelor categorii de angajaţi dintr-o companie şi permite setarea acţiunilor pe care aceştia le pot face în cadrul programului. Pentru folosirea eficientă şi eficace a programului este necesar ca fiecare angajat să cunoască în detaliu fiecare acţiune pe care poate şi trebuie să o facă, cum trebuie să facă raportările către superiori şi cum trebuie să comunice cu ceilalţi angajaţi care sunt condiţionaţi de munca sa. Totodată, cei care coordonează munca angajaţilor trebuie să cunoască foarte bine programul astfel încât să poată reacţiona rapid în fiecare situaţie care se poate ivi. Astfel, aceştia din urmă trebuie să înţeleagă însemnele care îi anunţă că au primit fie o raportare de la unul din angajaţi, fie un nou task de la superiorii săi, fie că se apropie un termen limită al unei acţiuni sau că are la rândul lui, de trimis o raportare către superiori. Fiecare angajat are un anume tip de permisiuni de accesare, modificare şi creeare de fişiere, astfel conturându-se şi funcţiile de securitate ale programului, angajaţii cu cele mai puţine permisiuni neputând compromite din reavoinţă activitatea companiei prin ştergerea de date vitale acesteia.

 Ideea de personalizare a programului în funcţie de angajatul care îl foloseşte se poate dezvolta prin creearea de pagini de acces diferite pentru fiecare categorie de angajaţi în parte. Conducerea stabileşte la începutul implementării programului, permisiunile pentru fiecare categorie de utilizatori în parte. Astfel, se stabilesc informaţiile la care are acces utilizatorul, ce tipuri de fişiere poate modifica şi salva, cui poate trimite raportări şi de la cine poate primi task-uri, fără a-i fi afişate informaţiile şi opţiunile la care nu are acces.

Prima casă, prima brazdă, prima oară, prima blondă, prima chinezoaică, prima …

       Când Boc a ajuns la Bucureşti cred că i s-au întâmplat câteva chestii pentru prima oară şi a rămas aşa cu o fixaţie. E şocant cât de repede se învârte lumea la Bucureşti acolo, nu, dom Boc? Trăiţi o euforie plină de extaz de când aţi ajuns acolo, nu? E uimitor cum poate să ardă o torţă gigant în sus spre cer, în provincie nu poţi să vezi aşa ceva. Lăsaţi că v-am văzut noi cum căscaţi gura pe-acolo şi prin alte părţi…

       Eh, şi aşa cu prima brazdă, nu? Nu ştiaţi cum să puneţi laba pe munca oamenilor sărmani, cum să le-o furaţi mai legal. Şi ce v-aţi zis voi? Hai să facem iar schema cu băncile. Îi punem pe ăştia să îşi depoziteze cerealele în silozurile noastre, noi cică le garantăm la bănci că băieţii sunt oameni serioşi, ăia îşi iau un credit de nu-l pot duce şi dacă nu îşi plătesc creditul noi le vindem cerealele şi despăgubim băncile. Ei, asta e versiunea pentru presă şi pentru proşti. Versiunea pentru şmecheri e alta. Ţăranii sigur nu-şi vor putea plăti creditul, noi încercăm să le vindem marfa dar din păcate nu o să vrea nimeni să o cumpere şi atunci intervin posesorii de Bugatti şi Maserati, care îşi vor fi făcut firme de profil şi vor cumpăra la preţuri de nimic cantităţi industriale de cereale cu tot cu depozite, că doar nu mai e nimeni pe piaţă să supraliciteze. Apoi statul va trebui să cumpere cereale de la cineva că doar trebuie să mâncăm, şi băieţii deştepţi vor trebui să scape de marfa cu care nu se pot plimba prin oraş şi agăţa piţiproaste. Atunci statul va cumpăra cereale de la singurii care vând aşa ceva, evident la preţuri de monopol. Ah, dar am scăpat ţăranul din priviri. Păi, săracul om, după ce statul i-a vândut marfa pe doi bani, a rămas şi cu creditul restant 98% şi cu grâul stricat pe gâşte. Dar măcar noi să îi plângem de milă, dacă toţi ceilalţi îl jupoaie de viu…

E un scenariu plauzibil, nu? În România, cuvântul “plauzibil” tinde să se transforme în dicţionar în “probabil” şi apoi se va transforma în “certitudine”…

Hai să plecăm de pe planeta asta! – cum zice un alt filozof în viaţă.

„Nu este vorba de amnistie fiscală. Este vorba de o măsură anticriză. Ajutăm firmele care, la data de 30 septembrie 2008, nu aveau nici un fel de datorie la bugetul de stat, erau buni platnici, dar, din cauza efectelor crizei economice, au acumulat datorii, iar astăzi sunt în fază de executare silită. Aceste datorii nu se şterg, nu se reeşalonează. Penalităţile curg în continuare şi chiar e de dorit să se plătească o parte din aceste penalităţi pentru a nu curge în continuare datoriile scadente pe care le ai“, a explicat premierul.

       Concret, în ce constă “ajutorul”, domnule Boc??? Dacă penalităţile tot “curg în continuare şi chiar e de dorit să se plătească o parte din aceste penalităţi pentru a nu curge în continuare datoriile scadente pe care le ai” de ce să mă mai stresez şi să îndeplinesc “condiţiile dure”??? Ce câştig dacă mă duc şi fac o cerere să îmi verifice eligibilitatea pentru a-mi amâna plata impozitului minim şi mă leg la cap cu toţi funcţionăraşii plini de importanţă, când voi plăti la fel de multe penalităţi?

      Mă amâni cu 6 luni sub ameninţarea cu blocarea conturilor şi executarea silită? Dar acelaşi lucru îl faci şi cu miraculoasa măsură anticriză. Îmi pun garanţie activele firmei şi cu atât mai bine pentru tine. Mă mai lupt 6 luni pe piaţa asta blocată, exact până se liniştesc apele şi cu alegerile, ca să nu pot zice că îmi bag picioarele, închid şi plec acasă, şi dup-aia îţi dau activele firmei mele falite pe tavă ca să fii sigur că vei fi primul pe lista creditorilor. Nu-i aşa? Noi suntem nişte căţeluşi cretini care am mai primit un zgârci care să ne ţină gura închisă şi cu care fiind ocupaţi să nu conştientizăm cât de tare murim de foame şi să nu începem să lătrăm. Stăm cuminţi în cuşca noastră, mergem să votăm, le dăm tot ce avem mântuitorilor noştri şi la urmă plângem că iar ne-au păcălit.

“Hai să emigrăm!” – cum zicea un mare filozof în viaţă.

Ţara lu peşte…

Mass media e un vultur parşiv. Când omul e implicat în procese: “Vai, dar ce om rău!!!”, iar când moare: “Vai sărscu’, cred că a dus o viaţă tristă…”   Mă, oare de ce? Asta te întrebi???

A fost frumos…

     În primul rând pentru că am cunoscut oameni noi. Eh, evident că nu cumpărători sau vizitatori interesaţi de această artă, ci colegi de suferinţă. I-am cunoscut pe toţi cei care stăteau în spatele standurilor “pentru comunitate” şi şi-au sacrificat cele trei zile de dragul acestei minunate aşa-zise “comunităţi”. Oamenii care reuşeau printr-un monstruos efort de voinţă să se sustragă de la holbatul la omul care trage camionul şi ridică butoiul cu bere şi să vină să ne viziteze şi nouă cortul, fie plecau pentru că li se părea prea scump să dea 8 lei pe o figurină şi pentru că nu vor mai avea diseară bani pentru bere, fie stăteau şi se minunau de frumuseţile din jur dar nu îndrăzneau să facă sau să zică nimic, fie după lungi procese de convingere, se aşezau la masă şi încercau să facă un cocor.

   În al doilea rând pentru că am putut admira în tihnă frumuseţea naturii de asfalt. Poziţia cortului ne-a ajutat mult în această privinţă. Cortul nostru era plasat (bineînţeles că nu la stradă ca să ne vadă lumea) în spatele unui cort de bere, apoi în spatele unei scene şi abia apoi în spatele unei statui mizere. Ei bine, acolo am putut profita de o mică oază de linişte, eram pur şi simplu rupţi, izolaţi de ţigănia anuală din faţa cortului de bere şi din tot oraşul. Am putut admira în tihnă copilaşii care cântau cu foc în încercarea de a mai atrage pe cineva dincolo de cortul de bere, am putut observa că cineva a avut bunăvoinţa de a pune la loc capul femeii din statuie, la fel de liniştită am putut studia şi caracterul uman, modele fiindu-mi atât vizitatorii cât şi cei care culeg roadele strădaniei copiilor, a doua categorie părându-mi de-a dreptul perfidă.

    În al treilea rând pentru că m-am simţit bine că am avut ocazia să văd o reală admiraţie pentru ceva făcut de mine, în ochii tuturor trecătorilor. M-am simţit ca un adevărat artist căruia îi sunt recunoscute meritele şi mi-a plăcut mult această senzaţie.

    Şi nu în ultimul rând pentru că am cunoscut o familie tânără de artişti care au văzut adevărata valoare decorativă a acestor modele Origami şi au comandat o piesă pentru camera fetiţei lor. Acesta a fost cel mai complex model făcut de mine şi sora mea, piesa noastră de rezistenţă. Am lucrat fără încetare de vineri după-amiază până duminică dimineaţă, până şi pe stradă, plimbându-ne făceam module pentru piesele mari şi până şi de ajutorul mamei noastre a fost nevoie pentru terminarea piesei în timp util. Până la urmă am reuşit realizarea unei decoraţiuni care conţinea 31 de piese distincte, de la fluturaşii făcuţi dintr-o singură bucată de hârtie şi până la complexul kusudama butterfly care conţine 60 de piese migălos lucrate. În total cred că avea peste 250 de module, adică bucăţele de hârtie modelate astfel încât să se poată îmbina cu altele la fel şi să formeze un model complex.

    Per ansamblu eu mă simt împlinită consolându-mă cu ideea că trăim în România şi nu mă pot aştepta la mai mult.

Mâine e ziua cea mare! Am emoţii… Oare cum vor reacţiona oamenii? O să fie plăcut surprinşi sau mă agit degeaba? O să stau cu ochii în soare sau nu o să mai am timp nici măcar să respir?

Oricum eu abia aştept să înceapă odată!!!

Am peste 100 de piese de Origami cu care va trebui să decorez şi să însufleţesc un cortuleţ albui. Mâine dimineaţă începe operaţiunea “Instalarea”, la 13 începe oficial evenimentul, iar la 18 închidem taraba şi ne cărăm acasă să ne tragem sufletul.

Sper că va fi o idee apreciată de trecători şi că se vor încumeta şi ei să încerce să facă vre-un model, pentru că până la urmă va fi un workshop de Origami cu expoziţie.

Vă voi ţine la curent cu mersul lucrurilor şi vă aştept cu drag în faţa hotelului Bodoc, în cadrul cortului tineretului pentru comunitate, într-unul din corturile albe.

Încercarea unor fiinţe insignificante pentru mai marii ţării ăsteia poate este auzită. Deşi nu ştiu cum o să rezolve asta ceva, măcar să simţim că participăm împreună cu partenerii de jug la acest protest din ce în ce mai profund simţit de din ce în ce mai mulţi dintre noi.

Semnează petiţia împotriva impozitului forfetar aici.

Ce şanse mai am eu, proaspăt absolvent, care ies de pe băncile facultăţii cu speranţe şi cu idei proaspete să îmi fac o firmă şi să schimb lumea? Nici una! Chiar dacă, cică, firmele nou-înfinţate sunt scutite pentru primul an de la plata acestui impozit, cât timp trebuie să prospectez piaţa ca să conving un număr suficient de clienţi care să îmi asigure cel puţin plata celor 1000 de euro de dat la stat. Evident că aici va trebui să luăm în calcul şi anumite cheltuieli şi o anume marjă de profit. Deci îmi ajunge un an pentru asta? Nu prea cred.

În concluzie, aveam dreptate să fiu pesimistă şi să nu cred că ţara asta îmi va oferi condiţii pentru dezvoltare. Singura mea şansă este să mă angajez la o firmă şi să las visele de înfiinţare a propriei mele firme… cel puţin deocamdată.

Oare ar fi existat Microsoft dacă Bill Gates s-ar fi născut în România?

Este oficial! În weekend-ul 24 – 26 aprilie o sa am propria mea expoziţie Origami. În cadrul zilelor oraşului Sfântu Gheorghe, alături de tinerii “pentru comunitate” şi împreună cu sora mea vom organiza un atelier de Origami. Modulare, kusudama, animaluţe, plante şi flori, toate modelele vor fi expuse sau propuse pentru învăţare. Programul evenimentelor organizate de comunitatea de tineri arată cam aşa, însă mă gândesc că noi o să fim prezenţi în cortul “pentru comunitate” în toate cele trei zile.

În sfârşit o sa putem expune modelele la care muncim încă din toamnă! Sper că v-a fi un eveniment reuşit şi bazându-mă pe primele reacţii primite de la persoanele cărora le-am făcut cadou un ornament Origami, cred că o să fie cel mai aglomerat stand. Sper să fie aşa!

Drept urmare vă aştept cu drag pe toţi pentru a putea împărtăşi cu voi această experienţă interesantă!

Bună dimineaţa! şi zic asta dezmorţindu-mi spatele într-o sală de internet din frumoasa facultate.

Mda. Nu-i tare bună! Adică după ce fac un pogo în autobuz jumătate de oră şi stau în faţa sălii în care am seminar încă jumătate de oră pentru că profu nu a catadicsit să vină şi nici să anunţe că nu vine, nu cred că se anunţă o dimineaţă prea bună. Şi azi este luni! Deci nici nu vreau să mă gândesc ce săptămână m-ar putea aştepta! Dar să privim totul cu optimism! M-am sculat la 5.30 ca să pot vedea magnificul spectacol de lumini al soarelui care răsare peste smogul urban, iar acum am şi eu timp să stau pe bloguri.

       De la 9.10 am curs la Audit Financiar. Facem dictare… Apoi am un seminar plicticos, iar de la 4 particip la un seminar organizat de PriceWaterhouseCoopers. Deci am o zi plină. Sper să fie o zi frumoasă!