Cunoscut şi sub denumirea de Principiul importanţei relative, se referă la stabilirea unui nivel valoric minim, pentru depăşirea căruia, elementele patrimoniale trebuie prezentate separat. Elementele care au valoare mai mică, vor trebui grupate după natură şi funcţie şi prezentate astfel.

Societăţile sunt libere să îşi seteze un prag de semnificaţie, cu condiţia ca informaţiile din situaţiile financiare să continue să fie credibile şi inteligibile, în sensul în care: un prag de semnificaţie prea înalt duce la o grupare excesivă a elementelor patrimoniale sau la o prezentare foarte succintă în situaţiile financiare, de unde rezultă raportări dificil de înţeles; dar, pe de altă parte, şi setarea unui prag de semnificaţie foarte jos, duce la o supraîncărcare a raportărilor, la o abundenţă de informaţii inutile, care vor deruta utilizatorul. Poate fi ales un prag de semnificaţie care să ducă spre una din aceste două extreme, dacă se justifică în notele explicative prin îmbunătăţirea calităţii şi clarităţii informaţiei contabile.

În altă ordine de idei, pragul de semnificaţie se poate recunoaşte şi în relevanţa informaţiei. Astfel, o informaţie este semnificativă dacă omisiunea sau declararea sa eronată, poate influenţa deciziile utilizatorii acestei informaţii.

Deşi este aplicat în situaţii excepţionale, acest principiu vizează înregistrarea în contabilitate şi prezentarea în situaţiile financiare a informaţiilor, ţinând cont de fondul economic al operaţiunilor reportate şi nu de fondul juridic al acestora. Prin acest lucru se are în vedere obţinerea unei imagini fidele asupra realităţii economice, punând în evidenţă drepturile dar şi obligaţiile reale ale unei entităţi, la un moment dat.

Conform regulilor contabilităţii de angajamente, operaţiunile economico-financiare trebuie înregistrate în momentul în care acestea au loc şi în baza unor documente justificative. În condiţii normale, forma juridică a acestor documente este în concordanţă cu fondul lor economic. În cazul în care există o neconcordanţă între cele două, entitatea va înregistra în contabilitate operaţiunile respective, ţinând cont de natura economică a acestora. Concret, o entitate poate utiliza în activitatea sa curentă un utilaj asupra căruia nu are drept de proprietate. Entitatea va înregistra utilajul respectiv într-un cont de active imobilizate, la fel cum a făcut şi cu utilajele asupra cărora are drept de proprietate. Din punct de vedere economic nu există nici o diferenţă între cele două categorii de utilaje şi ca urmare, vor fi înregistrate şi reflectate în contabilitate, în acelaşi mod, neţinându-se cont de fondul juridic.

Conform OMFP 3055/2009, se pot considera exemple de situaţii în care se aplică principiul prevalenţei economicului asupra juridicului şi următoarele:

• încadrarea operaţiunilor de leasing în leasing financiar sau operaţional;
• încadrarea operațiunilor la vânzare în nume propriu sau comision, respectiv consignație;
• recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor în contul de profit şi pierdere sau ca venituri în avans, respectiv cheltuieli în avans;
• încadrarea participaţiilor ca deţinute pe termen lung sau pe termen scurt;
• recunoașterea participațiilor deținute ca fiind de natura acțiunilor deținute la entități afiliate, a intereselor de participare sau sub forma altor imobilizări financiare;
• încadrarea reducerilor acordate, respectiv primite, la reduceri comerciale sau financiare.

Potrivit acestui principiu compensarea este interzisă pe mai multe nivele:

• necompensarea între elementele de activ şi cele de pasiv, în cadrul bilanţului;
• necompensarea creanţelor cu datoriile faţă de acelaşi terţ, cu excepţia cazurilor în care s-au înregistrat veniturile şi cheltuielile corespunzătoare şi există un cadru legal pentru acest lucru;
• necompensarea între venituri şi cheltuieli în contul de rezultate;
• necompensarea între plusuri şi minusuri la inventar.

În cazul schimburilor de bunuri sau prestarea reciprocă de servicii, spre exemplu: în cadrul contractelor de barter, este obligatorie înregistrarea în contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor aferente, necompensate.

Nerespectarea acestui principiu poate duce la o denaturare a rezultatului exerciţiului, iar imaginea fidelă asupra activităţii şi patrimoniului entităţii, ceea ce conduce la obţinerea unor informaţii contabile neconcludente.

Potrivit acestui principiu, bilanţul de deschidere al unui exerciţiu financiar trebuie să corespundă bilanţului de închidere al exerciţiului precedent.

Concret, la închiderea unui exerciţiu financiar, toate conturile se soldează prin debitul şi creditul contului extrabilanţier 892 “Bilanţ de închidere” (conturile de activ, cu sold debitor, prin debitul acestui cont, iar conturile de pasiv, cu sold creditor, prin creditul acestui cont). Apoi, la începutul exerciţiului financiar, toate valorile din contul 892 “Bilanţ de închidere” se transferă în creditul şi debitul contului 891 “Bilanţ de deschidere” (în debitul contului, creditarea conturilor de pasiv, pentru crearea unui sold iniţial creditor, iar în creditul contului, debitarea conturilor de activ, pentru a crea un sold iniţial debitor). Astfel bilanţul de deschidere este acelaşi cu bilanţul de închidere al exerciţiului precedent.

Acest bilanţ de deschidere este intangibil, în sensul în care orice modificări de politici, proceduri sau metode contabile efectuate în cursul unui exerciţiu financiar nu pot fi aplicate retroactiv astfel încât să modifice valorile înregistrate în bilanţul de deschidere. Orice modificări ale politicilor sau procedurilor pot intra în vigoare abia la începutului unui exerciţiu financiar.

De asemenea, orice erori descoperite, aferente perioadei precedente, vor fi corectate pe seama rezultatului reportat şi nu prin modificarea bilanţului de deschidere.

Conform acestui principiu, în vederea stabilirii valorii totale aferente fiecărui post bilanţier, fiecare element patrimonial, fie el de activ sau de pasiv, trebuie evaluat separat şi independent de celelalte elemente patrimoniale.

Principiul independenţei exerciţiului presupune delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor, în funcţie de data la care acestea se ocazionează, în exerciţii financiare.

În România, exerciţiul financiar se suprapune anului calendaristic, începând la 1 ianuarie şi terminându-se la 31 decembrie, cu excepţiile primului an de activitate, când exerciţiul începe la data înfinţării societăţii şi a ultimului an de activitate, când exerciţiul se termină la data lichidării societăţii.

Din aplicarea practică a acestui principiu:

• a apărut necesitatea utilizării contabilităţii de angajament în loc de contabilitatea de trezorerie. Contabilitatea de angajament presupune înregistrarea operaţiunilor şi tranzacţiilor în momentul apariţiei lor şi nu la momentul intrării sau ieşirii de numerar sau echivalent de numerar aferent acestora. Contabilitatea de trezorerie, presupune, în schimb, înregistrarea operaţiunilor şi tranzacţiilor abia atunci când numerarul sau echivalentul de numerar aferent, a fost plătit sau încasat.
• au apărut conturile de regularizare de natura cheltuielilor în avans şi a veniturilor în avans. În aceste conturi se înregistrează creanţe şi datorii ale exerciţiului financiar în care au fost ocazionate, faţă de exerciţiul financiar următor. Cu alte cuvinte: deşi o ieşire sau o intrare de resurse a avut loc în perioada curentă, acestea vor afecta rezultatul exerciţiului abia în perioada următoare, când vor fi transferate pe venituri sau cheltuieli.
• se folosesc conturile de facturi de întocmit şi de facturi nesosite pentru o reflectare fidelă a realităţii activităţii unei entităţi. Spre exemplu: se poate întâmpla ca o entitate să nu primească factura de la furnizor până la finele exerciţiului financiar, dar să fi vândut deja mărfurile achiziţionate de la respectivul furnizor. În acest caz, neavând un document justificativ, entitatea respectivă nu poate să înregistreze o cheltuială, care în mod normal ar trebui să vină în contrapartidă cu venitul din vânzarea mărfurilor, şi astfel rezultatul va apărea denaturat. Înregistrând în baza documentelor de însoţire a mărfii, în contul 408 “Furnizori – facturi nesosite”, datoria faţă de furnizor, se poate face recepţia mărfurilor şi apoi trecerea pe cheltuieli, la momentul vânzării lor.

Cel de-al treilea principiu fundamental presupune evaluarea pe o bază prudentă a elementelor patrimoniale, în sensul neînregistrării creşterilor posibile de valoare ale elementelor de activ şi a înregistrării creşterii posibile de valoare a elementelor de pasiv. Astfel se obţine o imagine fidelă şi prudentă asupra activităţii entităţii, fără ca în situaţiile financiare să existe elemente de activ supraevaluate şi elemente de pasiv subevaluate.

Spre exemplu, la inventariere apar următoarele situaţii:

• În cazul elementelor de activ:

- minusurile constate între valoarea de inventar şi cea existentă în contabilitate, se înregistrează conform acestui principiu, pe seama amortizărilor în cazul unor deprecieri ireversibile, sau pe seama ajustărilor de valoare în cazul unor deprecieri reversibile;
- plusurile constate la inventariere, în schimb, nu se înregistrează în nici un fel în contabilitate.

• În cazul elementelor de pasiv:

- diferenţele în minus, constate ca diferenţă între valoarea descoperită la inventariere şi valoarea contabilă (de pildă, prin confirmări primite de la terţi se constată că datoria faţă de un furnizor este mai mică decât valoarea înregistrată în contabilitate), nu se înregistrează în contabilitate;
- în schimb, diferenţele în plus se înregistrează ca şi o creştere de valoare a datoriilor respective.

 Astfel:

• în contul de profit şi pierdere va apărea doar profitul realizat la data bilanţului, pentru a nu crea un profit denaturat, existând astfel posibilitatea unei viitoare plăţi de dividende care ar putea afecta semnificativ fluxurile viitoare de numerar;
• se vor înregistra toate creşterile datoriilor şi toate datoriile care se ştie că vor deveni reale după încheierea exerciţiului financiar dar înainte de întocmirea bilanţului (spre exemplu, înregistrarea unui provizion pentru garanţii acordate clienţilor, iar acesta se va concretiza într-o ieşire de resurse după încheierea exerciţiului)
• se vor înregistra toate ajustările pentru depreciere şi toate pierderile de valoare, necesare pentru aducerea la valoarea de piaţă sau de inventar (în cazul elementelor pentru care nu există o piaţă activă) a valorii activelor patrimoniale, indiferent de impactul asupra contului de profit şi pierdere.

Însă, pe de altă parte, în condiţiile acestui principiu, nici nu se permite o supraevaluare a datoriilor, o subevaluare deliberată a activelor şi constituirea de provizioane excesive, deoarece condiţiile calitative credibilitate şi neutralitate ale informaţiei contabile nu ar mai fi îndeplinite.

Acest principiu vizează menţinerea şi aplicarea aceloraşi reguli, procedee şi metode contabile, de la un exerciţiu financiar la altul, în vederea obţinerii comparabilităţii în timp a informaţiei contabile şi a unei imagini fidele asupra activităţii entităţii.

Aceste metode şi procedee contabile pot fi modificate, însă doar în anumite cazuri:

• când conducerea entităţii consideră oportun acest lucru, deoarece noile metode vor îmbunătăţi calităţile informaţiei contabile, aceasta devenind mai uşor inteligibilă, mai credibilă sau mai relevantă, caz în care acest lucru trebuie specificat şi justificat în Nota explicativă 6: Principii, politici şi metode contabile.
• când apar modificări legislative privind practicile contabile, care impun adoptarea unor noi metode sau tehnici. În acest caz, modificarea nu trebuie justificată în notele explicative, ci doar menţionată alinierea la standard.

Este foarte importantă prezentarea în notele explicative a tuturor modificărilor sau abaterilor de la metodele, practicile şi tehnicile anterior aplicate, împreună cu justificări şi studii de impact asupra patrimoniului, a rezultatului sau a poziţiei financiare, pentru ca acţionariatul sau alţi utilizatori ai informaţiei contabile să poată aprecia caracteristicile calitative ale acesteia.

Acest prim principiu presupune că societatea vizată îşi va continua activitatea în mod normal, în viitor. Aceasta nu are intenţia de a-şi înceta activitatea şi nici nu este constrânsă să între în stare de faliment, de lichidare sau să îşi reducă semnificativ activitatea. Pornind de la această presupunere, entitatea este obligată să efectueze evaluarea elementelor patrimoniale la valoarea lor actuală, în funcţie de utilitatea elementului, starea în care se află şi preţul de pe piaţa sa activă.

În cazul în care, conducerea entităţii cunoaşte anumite elemente, factori sau evenimente care ar putea ameninţa continuarea activităţii societăţii, acestea trebuiesc prezentate în notele explicative, împreună cu impactul preconizat a-l avea asupra desfăşurării activităţii. Printre aceste elemente sau evenimente se pot număra, fără a se rezuma doar la acestea, următoarele:

• Datoria netă sau situaţia datoriei nete curente.
• Apropierea scadenţei împrumuturilor cu termen fix fără perspective realiste de reînnoire sau rambursare, sau bazarea excesivă pe împru­muturile pe termen scurt pentru finanţarea activelor pe termen lung.
• Semne de retragere a sprijinului financiar de către debitori şi alţi creditori.
• Fluxuri de numerar operaţionale negative indicate de situaţiile financiare istorice sau prognozate.
• Indicatori financiari cheie nefavorabili.
• Pierderi substanţiale din exploatare ori deteriorarea semnificativă a valorii activelor utilizate pentru generarea fluxurilor de numerar.
• Restanţe sau întreruperi în plata dividendelor.
• Incapacitatea de a plăti creditorii la data scadenţei.
• Incapacitatea de respectare a termenilor acordurilor de împrumut.
• Schimbarea tranzacţiilor pe credit în tranzacţii cu plata la livrare cu furnizorii.
• Incapacitatea de a obţine finanţare pentru dezvoltarea de noi produse esenţiale sau alte investiţii esenţiale.
• Pierderea de membri cheie din conducere fără  înlocuirea lor.
• Pierderea unei pieţe principale, a franşizei, a licenţei sau a unui furnizor principal.
• Dificultăţi cu forţa de muncă sau deficienţe importante în aprovizionare.
• Neconformitatea cu cerinţele referitoare la capital sau cu alte cerinţe legale.
• Acţiuni în justiţie pe rol împotriva entităţii, care, dacă au succes, pot avea drept rezultat obligaţii care probabil nu pot fi îndeplinite.
• Schimbări legislative sau de politică guvernamentală aşteptate să aibă un impact negativ asupra entităţii.

Acest principiu se aplică în strânsă legătură cu principiile: prudenţei, permanenţei metodelor şi a independenţei exerciţiuli. În cazul în care continuitatea activităţii devine puţin probabilă sau conducerea intră în posesia unor informaţii ce ar putea conduce la imposibilitatea continuării activităţii, aceste informaţii vor fi menţionate şi justificate în notele explicative, nu se va mai ţine cont nici de celelalte principii enumerate mai sus, iar elementele patrimoniale vor fi evaluate la o valoare de lichidare.

Principiile contabile sunt recunoscute ca: “enunţuri de esenţă conceptuală foarte generale şi delimitate ca sistem de referinţă pentru construirea informaţiei contabile privind situaţia patrimoniului, poziţia financiară şi rezultatul obţinut. Prin geneză, sunt un produs al practicilor de contabilitate, fiind acceptate prin consensul producătorilor şi utilizatorilor informaţiilor contabile. De aceea, principiile mai figurează şi sub denumirea de reguli sau convenţii contabile.” (O. Călin, M. Ristea)

Cu alte cuvinte, principiile contabile sunt o sumă de reguli noţionale, unanim acceptate, care ghidează activitatea contabilă, respectiv procesul de obţinere a informaţiei contabile.

Contabilitatea românească este o contabilitate de angajamente, presupunând înregistrarea operaţiunilor şi tranzacţiilor atunci când acestea au loc, neţinând cont de data în care are loc ieşirea sau intrarea de echivalent bănesc, aferent respectivelor operaţiuni şi tranzacţii. Contabilitatea condusă de societăţile comerciale româneşti este o contabilitate în partidă dublă. Acest tip de contabilitate are la bază trei principii fundamentale:

1. Principiul dublei reprezentări a patrimoniului – realizat cu ajutorul egalităţii bilanţiere dintre activele şi pasivele unei companii
2. Principiul dublei înregistrări a operaţiilor economice – vizează păstrarea echilibrului intrări-ieşiri, consum-resurse astfel încât relaţia A – (D + Cp) = 0 să fie întotdeauna verificată.
3. Principiul dublei reprezentări a rezultatului – presupune două modalităţi de determinare a rezultatului şi anume: ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile perioadei, şi ca variaţia capitalurilor proprii (capitaluri la sfârşitul perioadei – capitaluri la începutul perioadei).

Standardele Internaţionale de Contabilitate enunţă un număr de nouă principii contabile fundamentale:

1. Principiul continuităţii activităţii
2. Principiul permanenţei metodelor
3. Principiul prudenţei
4. Principiul independenţei exerciţiului
5. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv
6. Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere
7. Principiul necompensării
8. Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului
9. Principiul pragului de semnificaţie