Contul 581 “Viramente interne” face parte din grupa 58 “Viramente interne” şi este un cont bifuncţional.

Cu ajutorul acestui cont se ține evidența viramentelor de disponibilități între conturile de trezorerie.

În debitul contului 581 “Viramente interne” se înregistrează:

• sumele virate dintr-un cont de trezorerie în alt cont de trezorerie (512, 531, 541).

În creditul contului 581 “Viramente interne” se înregistrează:

• sumele intrate într-un cont de trezorerie din alt cont de trezorerie (512, 531, 541).

De regulă, contul nu prezintă sold deoarece reflectă viramentele dintr-un cont de trezorerie în altul, formulele de debitare şi de creditare a contului succedându-se.

Contul 767 “Venituri din sconturi obținute” face parte din grupa 76 “Venituri financiare” şi este un cont de venituri care funcţionează după regula conturilor de pasiv.

Cu ajutorul acestui cont se ține evidența veniturilor din sconturile obținute de la furnizori și alți creditori.

În creditul contului 767 “Venituri din sconturi obținute” se înregistrează:

• aloarea sconturilor obținute de la furnizori sau alți creditori (401, 404, 462, 512).

Se închide la sfârşitul perioadei prin creditul contului 121 “Profit sau pierdere”.

Nu are sold la sfârşitul perioadei.

Contul 722 “Venituri din producția de imobilizări corporale” face parte din grupa 72 “Venituri din producţia de imobilizări” şi este un cont de venituri care funcţionează după regula conturilor de pasiv.

Cu ajutorul acestui cont se ține evidența veniturilor din producția de imobilizări corporale.

În creditul contului 722 “Venituri din producția de imobilizări corporale” se înregistrează:

• costul de producție al amenajărilor de terenuri, realizate pe cont propriu (211, 231);
• costul de producție al celorlalte imobilizări corporale, realizate pe cont propriu, precum și al investițiilor efectuate la cele existente (231).

Se închide la sfârşitul perioadei prin creditul contului 121 “Profit sau pierdere”.

Nu are sold la sfârşitul perioadei.

Contul 721 “Venituri din producția de imobilizări necorporale” face parte din grupa 72 “Venituri din producţia de imobilizări” şi este un cont de venituri care funcţionează după regula conturilor de pasiv.

Cu ajutorul acestui cont se ține evidența veniturilor din producția de imobilizări necorporale.

În creditul contului 721 “Venituri din producția de imobilizări necorporale” se înregistrează:

• valoarea imobilizărilor necorporale realizate pe cont propriu (203, 208, 233).

Se închide la sfârşitul perioadei prin creditul contului 121 “Profit sau pierdere”.

Nu are sold la sfârşitul perioadei.

Conform acestui principiu, în vederea stabilirii valorii totale aferente fiecărui post bilanţier, fiecare element patrimonial, fie el de activ sau de pasiv, trebuie evaluat separat şi independent de celelalte elemente patrimoniale.

Principiul independenţei exerciţiului presupune delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor, în funcţie de data la care acestea se ocazionează, în exerciţii financiare.

În România, exerciţiul financiar se suprapune anului calendaristic, începând la 1 ianuarie şi terminându-se la 31 decembrie, cu excepţiile primului an de activitate, când exerciţiul începe la data înfinţării societăţii şi a ultimului an de activitate, când exerciţiul se termină la data lichidării societăţii.

Din aplicarea practică a acestui principiu:

• a apărut necesitatea utilizării contabilităţii de angajament în loc de contabilitatea de trezorerie. Contabilitatea de angajament presupune înregistrarea operaţiunilor şi tranzacţiilor în momentul apariţiei lor şi nu la momentul intrării sau ieşirii de numerar sau echivalent de numerar aferent acestora. Contabilitatea de trezorerie, presupune, în schimb, înregistrarea operaţiunilor şi tranzacţiilor abia atunci când numerarul sau echivalentul de numerar aferent, a fost plătit sau încasat.
• au apărut conturile de regularizare de natura cheltuielilor în avans şi a veniturilor în avans. În aceste conturi se înregistrează creanţe şi datorii ale exerciţiului financiar în care au fost ocazionate, faţă de exerciţiul financiar următor. Cu alte cuvinte: deşi o ieşire sau o intrare de resurse a avut loc în perioada curentă, acestea vor afecta rezultatul exerciţiului abia în perioada următoare, când vor fi transferate pe venituri sau cheltuieli.
• se folosesc conturile de facturi de întocmit şi de facturi nesosite pentru o reflectare fidelă a realităţii activităţii unei entităţi. Spre exemplu: se poate întâmpla ca o entitate să nu primească factura de la furnizor până la finele exerciţiului financiar, dar să fi vândut deja mărfurile achiziţionate de la respectivul furnizor. În acest caz, neavând un document justificativ, entitatea respectivă nu poate să înregistreze o cheltuială, care în mod normal ar trebui să vină în contrapartidă cu venitul din vânzarea mărfurilor, şi astfel rezultatul va apărea denaturat. Înregistrând în baza documentelor de însoţire a mărfii, în contul 408 “Furnizori – facturi nesosite”, datoria faţă de furnizor, se poate face recepţia mărfurilor şi apoi trecerea pe cheltuieli, la momentul vânzării lor.

Cel de-al treilea principiu fundamental presupune evaluarea pe o bază prudentă a elementelor patrimoniale, în sensul neînregistrării creşterilor posibile de valoare ale elementelor de activ şi a înregistrării creşterii posibile de valoare a elementelor de pasiv. Astfel se obţine o imagine fidelă şi prudentă asupra activităţii entităţii, fără ca în situaţiile financiare să existe elemente de activ supraevaluate şi elemente de pasiv subevaluate.

Spre exemplu, la inventariere apar următoarele situaţii:

• În cazul elementelor de activ:

- minusurile constate între valoarea de inventar şi cea existentă în contabilitate, se înregistrează conform acestui principiu, pe seama amortizărilor în cazul unor deprecieri ireversibile, sau pe seama ajustărilor de valoare în cazul unor deprecieri reversibile;
- plusurile constate la inventariere, în schimb, nu se înregistrează în nici un fel în contabilitate.

• În cazul elementelor de pasiv:

- diferenţele în minus, constate ca diferenţă între valoarea descoperită la inventariere şi valoarea contabilă (de pildă, prin confirmări primite de la terţi se constată că datoria faţă de un furnizor este mai mică decât valoarea înregistrată în contabilitate), nu se înregistrează în contabilitate;
- în schimb, diferenţele în plus se înregistrează ca şi o creştere de valoare a datoriilor respective.

 Astfel:

• în contul de profit şi pierdere va apărea doar profitul realizat la data bilanţului, pentru a nu crea un profit denaturat, existând astfel posibilitatea unei viitoare plăţi de dividende care ar putea afecta semnificativ fluxurile viitoare de numerar;
• se vor înregistra toate creşterile datoriilor şi toate datoriile care se ştie că vor deveni reale după încheierea exerciţiului financiar dar înainte de întocmirea bilanţului (spre exemplu, înregistrarea unui provizion pentru garanţii acordate clienţilor, iar acesta se va concretiza într-o ieşire de resurse după încheierea exerciţiului)
• se vor înregistra toate ajustările pentru depreciere şi toate pierderile de valoare, necesare pentru aducerea la valoarea de piaţă sau de inventar (în cazul elementelor pentru care nu există o piaţă activă) a valorii activelor patrimoniale, indiferent de impactul asupra contului de profit şi pierdere.

Însă, pe de altă parte, în condiţiile acestui principiu, nici nu se permite o supraevaluare a datoriilor, o subevaluare deliberată a activelor şi constituirea de provizioane excesive, deoarece condiţiile calitative credibilitate şi neutralitate ale informaţiei contabile nu ar mai fi îndeplinite.

Acest principiu vizează menţinerea şi aplicarea aceloraşi reguli, procedee şi metode contabile, de la un exerciţiu financiar la altul, în vederea obţinerii comparabilităţii în timp a informaţiei contabile şi a unei imagini fidele asupra activităţii entităţii.

Aceste metode şi procedee contabile pot fi modificate, însă doar în anumite cazuri:

• când conducerea entităţii consideră oportun acest lucru, deoarece noile metode vor îmbunătăţi calităţile informaţiei contabile, aceasta devenind mai uşor inteligibilă, mai credibilă sau mai relevantă, caz în care acest lucru trebuie specificat şi justificat în Nota explicativă 6: Principii, politici şi metode contabile.
• când apar modificări legislative privind practicile contabile, care impun adoptarea unor noi metode sau tehnici. În acest caz, modificarea nu trebuie justificată în notele explicative, ci doar menţionată alinierea la standard.

Este foarte importantă prezentarea în notele explicative a tuturor modificărilor sau abaterilor de la metodele, practicile şi tehnicile anterior aplicate, împreună cu justificări şi studii de impact asupra patrimoniului, a rezultatului sau a poziţiei financiare, pentru ca acţionariatul sau alţi utilizatori ai informaţiei contabile să poată aprecia caracteristicile calitative ale acesteia.

Acest prim principiu presupune că societatea vizată îşi va continua activitatea în mod normal, în viitor. Aceasta nu are intenţia de a-şi înceta activitatea şi nici nu este constrânsă să între în stare de faliment, de lichidare sau să îşi reducă semnificativ activitatea. Pornind de la această presupunere, entitatea este obligată să efectueze evaluarea elementelor patrimoniale la valoarea lor actuală, în funcţie de utilitatea elementului, starea în care se află şi preţul de pe piaţa sa activă.

În cazul în care, conducerea entităţii cunoaşte anumite elemente, factori sau evenimente care ar putea ameninţa continuarea activităţii societăţii, acestea trebuiesc prezentate în notele explicative, împreună cu impactul preconizat a-l avea asupra desfăşurării activităţii. Printre aceste elemente sau evenimente se pot număra, fără a se rezuma doar la acestea, următoarele:

• Datoria netă sau situaţia datoriei nete curente.
• Apropierea scadenţei împrumuturilor cu termen fix fără perspective realiste de reînnoire sau rambursare, sau bazarea excesivă pe împru­muturile pe termen scurt pentru finanţarea activelor pe termen lung.
• Semne de retragere a sprijinului financiar de către debitori şi alţi creditori.
• Fluxuri de numerar operaţionale negative indicate de situaţiile financiare istorice sau prognozate.
• Indicatori financiari cheie nefavorabili.
• Pierderi substanţiale din exploatare ori deteriorarea semnificativă a valorii activelor utilizate pentru generarea fluxurilor de numerar.
• Restanţe sau întreruperi în plata dividendelor.
• Incapacitatea de a plăti creditorii la data scadenţei.
• Incapacitatea de respectare a termenilor acordurilor de împrumut.
• Schimbarea tranzacţiilor pe credit în tranzacţii cu plata la livrare cu furnizorii.
• Incapacitatea de a obţine finanţare pentru dezvoltarea de noi produse esenţiale sau alte investiţii esenţiale.
• Pierderea de membri cheie din conducere fără  înlocuirea lor.
• Pierderea unei pieţe principale, a franşizei, a licenţei sau a unui furnizor principal.
• Dificultăţi cu forţa de muncă sau deficienţe importante în aprovizionare.
• Neconformitatea cu cerinţele referitoare la capital sau cu alte cerinţe legale.
• Acţiuni în justiţie pe rol împotriva entităţii, care, dacă au succes, pot avea drept rezultat obligaţii care probabil nu pot fi îndeplinite.
• Schimbări legislative sau de politică guvernamentală aşteptate să aibă un impact negativ asupra entităţii.

Acest principiu se aplică în strânsă legătură cu principiile: prudenţei, permanenţei metodelor şi a independenţei exerciţiuli. În cazul în care continuitatea activităţii devine puţin probabilă sau conducerea intră în posesia unor informaţii ce ar putea conduce la imposibilitatea continuării activităţii, aceste informaţii vor fi menţionate şi justificate în notele explicative, nu se va mai ţine cont nici de celelalte principii enumerate mai sus, iar elementele patrimoniale vor fi evaluate la o valoare de lichidare.

Principiile contabile sunt recunoscute ca: “enunţuri de esenţă conceptuală foarte generale şi delimitate ca sistem de referinţă pentru construirea informaţiei contabile privind situaţia patrimoniului, poziţia financiară şi rezultatul obţinut. Prin geneză, sunt un produs al practicilor de contabilitate, fiind acceptate prin consensul producătorilor şi utilizatorilor informaţiilor contabile. De aceea, principiile mai figurează şi sub denumirea de reguli sau convenţii contabile.” (O. Călin, M. Ristea)

Cu alte cuvinte, principiile contabile sunt o sumă de reguli noţionale, unanim acceptate, care ghidează activitatea contabilă, respectiv procesul de obţinere a informaţiei contabile.

Contabilitatea românească este o contabilitate de angajamente, presupunând înregistrarea operaţiunilor şi tranzacţiilor atunci când acestea au loc, neţinând cont de data în care are loc ieşirea sau intrarea de echivalent bănesc, aferent respectivelor operaţiuni şi tranzacţii. Contabilitatea condusă de societăţile comerciale româneşti este o contabilitate în partidă dublă. Acest tip de contabilitate are la bază trei principii fundamentale:

1. Principiul dublei reprezentări a patrimoniului – realizat cu ajutorul egalităţii bilanţiere dintre activele şi pasivele unei companii
2. Principiul dublei înregistrări a operaţiilor economice – vizează păstrarea echilibrului intrări-ieşiri, consum-resurse astfel încât relaţia A – (D + Cp) = 0 să fie întotdeauna verificată.
3. Principiul dublei reprezentări a rezultatului – presupune două modalităţi de determinare a rezultatului şi anume: ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile perioadei, şi ca variaţia capitalurilor proprii (capitaluri la sfârşitul perioadei – capitaluri la începutul perioadei).

Standardele Internaţionale de Contabilitate enunţă un număr de nouă principii contabile:

1. Principiul continuităţii activităţii
2. Principiul permanenţei metodelor
3. Principiul prudenţei
4. Principiul independenţei exerciţiului
5. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv
6. Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere
7. Principiul necompensării
8. Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului
9. Principiul pragului de semnificaţie